4 sfaturi pentru interacțiunea cu persoanele cu dizabilități în transportul public

 

Zi de vară călduroasă, intru în autobuz cu fratele meu și îl țin ușor de mână, ca să nu atingă pe cineva din greșeală și să primească priviri ciudate, deși aș vrea să nu fie așa. Transportul public e mereu o provocare, pentru că nu ai unde fugi, nu ai unde te uita, toată lumea e supărată și cu ochii pe tine și mai ales pe persoanele cu dizabilități, care sunt deseori subiect de curiozitate. Am ajuns să urăsc autobuzul, din cauza interacțiunilor lipsite de bun simț și gesturilor nepoliticoase, când fratele meu chiar și cu un deget atinge pe altcineva și de aceasta mă alătur și eu deseori armatei de fețe fără zâmbet.

Până când, haideți să vorbim despre cum am putea interacționa cu persoanele cu dizabilități în transportul public, așa ca să nu le ruinăm ziua și dispoziția nici lor, dar nici însoțitorilor(toarelor) lor. De ce asta e important? Pentru că familiilor persoanelor cu dizabilități le este greu să iasă în public și să își spună povestea tuturor trecătorilor(toarelor), fără ca să vrea și devine frustrant să fii martorul ochilor curioși și privirea lor să spună că tu nu ești acceptat(ă) pe deplin în această comunitate.

Cu toate acestea, partea bună a lucrurilor e faptul că atitudinea societății civile față de persoanele cu dizabilități se poate schimba și poate începe cu pași minusculi de la aceste câteva sfaturi practice, pentru a fi mai toleranți(te) în transportul public.

1. Lăsați locurile destinate persoanelor cu dizabilități libere

În majoritatea unităților de transport există un semn aproape de intrare, care indică scaunele unde se pot așeza persoanele cu dizabilități. Imaginea este o persoană cu o cârjă, dar nu toate dizabilitățile arată așa și este de bun simț să fie cedat locul, căci nu degeaba stă acolo acea indicație. Scaunul poate fi cedat din respect și bună voință și nu este nevoie de a da ochii peste cap, de a pune căștile și de a se uita pe fereastră, sub pretextul că persoana cu dizabilități sau cea în vârstă nu a fost observată. La fel, atunci când o persoană terță face observația, că altcineva ar avea mai mare nevoie de a se așeza, este binevenit să avem o reacție pozitivă și caldă, pentru a nu crea disconfort. 

2. Nu priviți insistent sau curios către persoana cu dizabilități și persoana însoțitoare

Este foarte incomod să fii sub privirea celor din jur în transportul public, când aceștia analizează foarte atent fiecare mișcare pe care ai face-o, pentru a observa oare ce dizabilitate ai tu sau persoana pe care o ajuți. Pare absurd, dar asta se întâmplă și dă dovadă de lipsă de respect și informare față de ce dizabilități am putea întâlni pe stradă și cum să ne comportăm în aceste cazuri. Toleranța foarte scăzută la a vedea ceva diferit este motivul ochilor curioși, care caută insistent răspunsuri, dar cu toate acestea, am putea face un exercițiu de imaginație, pentru a acționa exact ca în momentul când o persoană fără dizabilități intră în transportul public.

3. Nu oferiți sfaturi necerute

Deseori persoanele cu dizabilități sunt acompaniate de cineva pentru a le ușura călătoria cu transportul public, iar în majoritatea cazurilor, copiii sunt cu părinții lor sau frații/surorile lor mai mari, cum sunt și eu. Ceea ce mi s-a întâmplat mie uneori este să fiu trasă de mână împreună cu fratele meu ca să ne așezăm și insistența celor din jur să atragă toată atenția în direcția noastră, ceea ce îl incomodează foarte mult pe fratele meu. Probabil acest sfat se potrivește și în orice interacțiune cu persoanele cu dizabilități, pentru că atunci când nu se cunosc toate detaliile situației familiei, sugestiile necerute și spuse într-un mod mai puțin constructiv pot fi dăunătoare stării de spirit. Deși e adevărat că uneori este greu să acceptăm că ajutorul nostru nu e binevenit, acesta trebuie să fie la momentul potrivit și să respecte spațiul personal al persoanelor care ar avea nevoie de el.

4. Nu presupuneți

Copiii cu dizabilități au nevoie uneori de ajutor sporit pentru a se deplasa, însă în cazul celor cu dizabilități intelectuale, aceasta nu este vizibil din prima, mișcarea lor fiind mai mult haotică și mai puțin coordonată. Acest lucru lasă  loc de presupuneri că dacă dizabilitatea nu se vede, copilul ar trebui deja să poată sa facă o anumită sarcină, pe când, de fapt, nu e așa.
Uneori pot fi făcute comentarii despre faptul că un copil la o anumită vârstă deja ar putea vorbi și se insistă ca el(ea) să intre într-o conversație, adresându-i întrebări insistente. Dizabilitatea există în multe forme și ele toate necesită acceptare.

Când am ajuns acasă în acea zi călduroasă în acea zi de vară, am observat în torbița noastră un mesaj, de la un domn care era lângă noi în autobuz: „Am văzut că ești un pic tristă, dar nu îți fă griji, fratele tău va fi bine.” Un gest frumos și emoționant, care a dus la scrierea acestui articol și la apariția unui zâmbet pe fața mea, cu care voi încerca să intru în autobuz de acum înainte. Tot ceea ce vreau să văd în transportul public este empatie și multe zâmbete.

___________________

Pe blogul și pagina „Cu grijă” povestim despre dizabilitate din propriile experiențe.  

Vă invităm să ne urmăriți și pe alte canale, pentru a ne cunoaște istoria, dar am vrea să o cunoaștem și pe a voastră. Ne puteți scrie și un e-mail la adresa: cugrija.suport@gmail.com sau un mesaj pe Instagram (@cu_grija), la care vă vom răspunde cu mare drag.

Cu recunoștință,

echipa „Cu grijă”

Un articol de Laura Catărău