Dizabilitatea nu e o glumă.




Salut!

Era o zi de primăvară rece și eram la repetiții pentru dansul absolvenților și absolventelor de liceu, care urma să aibă loc în ziua magică de 31 mai, din clasa a 12-a. Perechile erau alineate și se duceau câteva pe rând pentru a repeta o anumită mișcare, sub văzul critic al tuturor. Care mai încrezător, care mai „imperfect”, dar fiecare cu propriul său „dans”. Era rândul nostru să ne așteptăm rândul și colegul de lângă mine, în timp ce se uita la unele perechi mai stângace din primele lor încercări, îmi zice: „Bun venit în clubul de autiști.”. Sincer, nu știam ce reacție să am și am tăcut, pentru că, efectiv, nu puteam da cuvinte furiei pe care o simțeam. Însă, un prieten de-al meu, care era alături și a auzit ce a fost spus, l-a luat într-o parte și i-a spus de cazul familiei mele și să nu mai folosească asemenea insulte. Eu i-am mulțumit prin ochi. Celălalt coleg și-a cerut scuze.

Nu este prima dată când aud dizabilitatea cuiva, fiind catalogată ca o insultă și una de cea mai joasă speță. Limbajul pe care îl folosim definește foarte mult gradul nostru de informare și toleranță, iar astfel de glume de prost gust nu pot fi decât un indicator al faptului că persoana este ori neinformată, ori, simplu, needucată. Pe mine mă durea foarte mult când auzeam pe holurile școlii sau în stradă adresări precum: „Băi, ce autist ești!”, „Hahaha, parcă ești Down!” sau altele, pentru că diagnoza și/sau dizabilitatea cuiva este transformată cu ușurință și fără remușcare într-o ofensă. 

Acesta e unul din motivele, pentru care familiile în care un membru și/sau o membră are o dizabilitate, nu vorbesc despre asta, pentru că este perceput ca ceva chiar denigrator, pe când nu este așa. Atâta timp cât în societate se glumește despre aceasta, aceste familii se pot pomeni în situația că nu vor lua nici ele în serios, la început, dizabilitatea, pentru că este asociat în societate cu o glumă. Astfel, integrarea în comunitate devine o luptă imposibilă, atunci când membrii și membrele acesteia construiesc un zid de ignoranță de nepătruns.

De aceea și persoanele cu o dizabilitate luptă împotriva condiției în care sunt. Ca să facă parte din comunitate, să aibă acces la aceleași servicii, să interacționeze cu semenii și semenele lor, doar ca, până la urmă, să le fie trântită ușa în nas prin ofense la adresa identității lor. Totul vine de la limbajul pe care îl folosim și cât de (ne)empatici, empatice suntem în comunicare cu cei și cele din jur.

Mai jos sunt unele recomandări de cuvinte pe care ar fi bine să le avem în vocabularul nostru, atunci când e vorba de dizabilitate, extrase din „Ghidul de bune practici pentru o bună interacțiune cu persoanele cu dizabilități”.

DA

NU

persoană cu dizabilități

handicapat

persoană cu dificultăți de învățare

retardat

persoană cu deficiență motorie

olog

persoană cu deficiențe de creștere

pitic

persoană cu dizabilități congenitale

defect din naștere

persoană cu dizabilități de vorbire

limba înnodată, mut

persoană fără dizabilități (in)vizibile

normal

persoană nevăzătoare

orb

CUVINTE CE ÎNTĂRESC STEREOTIPURI

bolnav, invalid, nenormal, victimă, sărac, sărman, nenorocit, ...

Este important ca părinții, profesorii și profesoarele să nu folosească aceste cuvinte din rubrica „NU”, pentru ca, la rândul lor, copiii să deprindă un altfel de limbaj, mai respectuos, și să se comporte demn cu semenii lor cu dizabilități. E minimul pe care putem să-l facem pentru a le respecta demnitatea umană și pentru a asigura un proces de incluziune. Identitatea cuiva nu poate fi un subiect de glumă și ironie.

Ce m-a mirat la cazul de la repetițiile noastre haotice de dans, este schimbarea totală de percepție, după ce a fost dezvăluit că eu am în familie o persoană diagnosticată cu autism. Dacă problema nu are tangență cu noi personal sau cu cineva cu care suntem în discuție, nu ne pasă ce și cum vorbim și cu ce atitudine spunem lucrurile? Până în momentul în care nu e ceva personal, situația persoanelor cu dizabilități nu ne preocupă și e permis să fim nerespectuoși și nerespectuoase? „Și ce am eu cu asta? Cu dizabilitatea altcuiva?” e o întrebare des auzită. Fiecare din noi e parte din comunitate și fiecare poate și e binevenit să contribuie cu vorbe și gânduri bune. Eu o asociez comunitatea cu o horă, unde nu doar ții de mână pe cei și cele din joc, dar și alții și altele te susțin și se bazează pe tine că nu le vei da drumul.

Până la urmă, e vorba despre a trata pe alții și altele, așa cum am vrea să fim tratați, tratate. E atât de simplu să fii empatic, empatică.

Pe „Cu grijă” vom povesti din experiența mea și a familiei mele din lupta noastră continuă, vom vedea ce au de zis specialiștii la această temă, dar cred că, mai ales, îi vom auzi pe cei ce nu vorbesc. Numele vine de la grija infinită pe care o poartă familiile persoanelor cu dizabilități, dar și pentru că e o expresie caldă în limba română, de care mi-e dragă îndeosebi. Astea fiind spuse, vă invit să pornim la drum spre acceptare și toleranță. E cert că avem de străbătut cale lungă, însă doar așa putem crea o lume incluzivă pentru fiecare.

Vă invităm să ne urmăriți și pe alte canale, pentru a ne cunoaște istoria, dar am vrea să o cunoaștem și pe a voastră. Ne puteți scrie și un e-mail la adresa: cugrija.suport@gmail.com sau un mesaj pe Instagram (@cu_grija), la care vă vom răspunde cu mare drag.


Cu recunoștință,

echipa „Cu grijă”


Un articol de Laura Catărău

Comentarii

Postări populare