Bunica din viața noastră. Cum vorbim cu bunicii despre dizabilitate?

Încerc să nu ratez vreo seară în care să discutăm și să ne povestim cum ne-a fost ziua, dar mai ales azi nu pot lipsi de la zilnicul nostru apel video. Mama îi transmite receptorul și îi văd fața clar emoționată, pentru că e prima dată în viața mea, când nu îi sunt alături de ziua ei de naștere și nu o cuprind, după ce i-am recitat o poezie de „La mulți ani”. Tot regretă că lucrul din grădină nu-i mai dă voie să învețe să folosească telefonul ei nou, ca să ne sunăm în voie. Ne bucurăm împreună că trăim în așa vremuri, când putem să ne vedem și auzim de după ecrane, dar pentru ea simt că nu e la fel. Bunica lasă telefonul și se duce la albumul de poze, care îi umple pereții cămeruței din casa de la țară, unde se întoarce în timp. Acolo eu sunt încă la grădiniță și timpul nu se grăbește nicăieri. Eu am mai crescut și oricât de mulți ani nu aș avea, tot nepoata din acele poze de album sunt, dar bunica a împlinit azi deja 64 ani.

Știu că „Ziarul de Gardă” e citit de multe bunici, ca a mea, care așteaptă zi de zi vești de la nepoții lor, care demult nu le-au mai călcat pragul și poate sărbătoresc și ele ziua lor de naștere, primind felicitări pe telefon. Știu că ele trebuie să facă față la multe obstacole, dar cel mai greu pentru bunica mea este dorul de copiii și nepoții din diasporă și chiar aș vrea să fie altfel. Toți cei 20 ani ai mei au fost plini de bunica mea și am fost o norocoasă de mică, să mă bucur de grija ei. Ea a fost cea cu care am adormit ani la rând și sunt sigură că până și acum, ea doarme în fostul meu pat, ca să fie mai aproape de mine.

 Este un mare noroc ca în familie cu copii, și nu doar, să fie prezent ajutorul bunicilor și am simțit și eu asta în familia noastră. Bunica noastră e zglobie și caută de lucru și unde nu este și reușește să ne ajute cu îngrijirea lui Bogdan, a fratelui meu mai mic. Ceea ce a fost mai dificil pentru mine este alegerea mai cu seamă cuvintelor, în comunicarea despre dizabilitate cu bunica. Nu a fost ușor să îi explic ce înseamnă mai pe îndelete și recunosc că nu am făcut-o până la urmă, căci cum apărea această temă între noi înainte de culcare, ea doar spunea oftând: „Va fi bine”. Totuși, este necesar de avut măcar niște mici discuții, în care se discută despre faptul că este un copil special și este nevoie de mai multă înțelegere, calm și să se uite toate standardele de cum un copil „ar trebui să fie la vârsta X”.

 De obicei, bunicile sunt cele care oferă sfaturi mamelor legat de creșterea unui copil și ce trebuie să faci, când el(ea) e într-o anumită etapă de dezvoltare. Dizabilitatea anulează toate aceste preconcepții, dar nu presupune faptul că bunicii nu ar trebui să fie la fel de implicați sau să nu îl iubească la fel. Atitudinea trebuie să fie la fel de drăgăstoasă și protectivă, ca și cu oricare nepot și știu că poate asta pare subînțeles, dar nu e. Este important ca familia apropiată să fie alături de copilul cu dizabilitate și să îi ofere incluziune în celula familială, unde e extrem de necesar să se simtă acceptat și înțeles, pentru cine este el. Cine altcineva să-i fie ambasadori, dacă nu cei ce îi sunt cei mai apropiați?

 Desigur că nu e mereu așa cum ne imaginăm și pot apărea conflicte generaționale, în care diferența de vârstă își spune cuvântul și este greu să stabilești o legătură semnificativă cu bunicii. Ceea ce simt eu e că nici o relație de rudenie nu trebuie forțată, dacă nu există efort din ambele părți pentru a o menține. O vorbă bună, când ai un succes, un sprijin, când ai cel mai mare nevoie de el și îndrumare, când nu știi unde să te îndrepți. Nu ne costă mult să ne facem bunicii fericiți, dar cu un pic de consistență și grijă, ei vor fi mai alinați. La fel, nu e mereu cazul ca cei mai în vârstă din familia noastră să fie într-o bună formă pentru a ne ajuta, sau mereu cu informațiile la zi, pentru a fi la curent cu tot ce se întâmplă în lume, iar atunci, e admirabil, când pe lista de priorități se regăsește și asigurarea unei îmbătrâniri frumoase buneilor noștri.

 Bunica mea a împlinit 64 ani și sper să mai fie mult lângă noi. Azi i-am urat să aibă grijă mare de ea și să fie pozitivă, căci eu voi mai veni acasă. Să fie sigură că nu voi uita niciodată de ea. E cool ca cea mai bună prietenă a ta să fie bunica ta. Chiar dacă ea nu știe pe deplin detalii despre dizabilitatea lui Bogdan, ea e un exemplu de răbdare și iubire necondiționată pentru el, căci ei petrec mult timp împreună zi de zi și pot vedea cât de mult ține la el. Ea îl acompania la școală în perioada anului de studii și când am plecat din Moldova i-am zis: „Bunică, ai grijă de Bogdan la școală, cât eu nu voi fi.”. Și ea mi-a răspuns, cu cea mai mare mândrie și determinare: „Cum să nu, Laurișca. Eu voi fi acolo. Nu las pe nimeni să-l obijduiască pe Bogdănelul nostru.” L-am lăsat în mâini bune, cu siguranță. 

___________________

Pe blogul și pagina „Cu grijă” povestim despre dizabilitate din propriile experiențe.  

Vă invităm să ne urmăriți și pe alte canale, pentru a ne cunoaște istoria, dar am vrea să o cunoaștem și pe a voastră. Ne puteți scrie și un e-mail la adresa: cugrija.suport@gmail.com sau un mesaj pe Instagram (@cu_grija), la care vă vom răspunde cu mare drag.

Cu recunoștință,

echipa „Cu grijă”

Un articol de Laura Catărău